Creierul ne joacă feste

Cu toate acestea, cercetările efectuate în ultimii ani au dus la aprofundarea cunoaşterii pe care o avem despre organul cu ajutorul căruia percepem şi judecăm realitatea. Aceste cercetări au scos la iveală şi câteva descoperiri interesante despre modul în care creierul ne joacă uneori feste.

Imaginile difuze, şterse din mintea noastră

• Exoplaneta Trappist-1 b ar putea avea atmosferă, dezvăluie Telescopul Webb
• Inima celei mai vulcanice lumi din Sistemul Solar este mai solidă decât s-a crezut

Creierul mediază între ceea ce recepţionează ochii noştri şi ceea ce conştientizăm efectiv că am văzut. Practic, realitatea vizuală pe care o trăim în fiecare clipă este un film pus în scenă de creier, care recreează realitatea, trecând-o printr-un filtru propriu.

Iată un test simplu prin care puteţi vedea cum creierul elimină o secvenţă din realitatea vizuală: aşezaţi-vă în faţa unei oglinzi şi priviţi, folosind ambii ochi, doar unul dintre ei. Mutaţi-vă apoi privirea asupra celuilalt ochi: priviţi mai întâi stângul, apoi dreptul, apoi stângul din nou. Veţi observa un fenomen ciudat: în ciuda faptului că vă mişcaţi ochii pentru a schimba locul pe care îl priviţi, nu o să vă vedeţi ochii mişcându-se. În schimb, dacă există cineva în apropiere care vă priveşte atunci când efectuaţi acest experiment, acea persoană va observa mişcările ochilor.

Aceste mişcări rapide ale ochilor, denumite sacade, sunt eliminate de către creier din filmul realităţii de zi cu zi. Fenomenul se numeşte „mascare a sacadelor” (saccadic masking în limba engleză) şi a fost descoperit în 1898.

De ce are loc acest fenomen? Sacadele constituie cea mai rapidă mişcare produsă de corpul uman, iar imaginile înregistrate pe retină în timpul acestora ar fi neclare şi înceţoşate. Astfel, creierul elimină atât aceste imagini difuze, care nu ar fi utile în procesul de percepţie, cât şi senzaţia că lipseşte ceva.

Râsul schimbă ceea ce vedem

Un cercetător australian a demonstrat recent că vedem lumea altfel atunci când râdem.

Jack Pettigrew, profesor la Universitatea din Queensland, a explicat că, în mod normal, fiecare ochi trimite imaginea pe care o surprinde către o parte distinctă a creierului. Fără ca noi să ne dăm seama, creierul schimbă în mod continuu atenţia între cele două imagini; această situaţie poartă numele de „rivalitate binoculară„.

Aşa se explică de ce atunci când privim iluzii optice precum cubul Necker vedem de fapt două perspective diferite, pe rând.

Cei mai mulţi oameni văd faţa cubului pe latura din stânga jos şi nu pe cea din dreapta sus. Explicaţia cea mai plauzibilă o reprezintă tendinţa firească de a vizualiza lucrurile de deasupra, poziţie din care este vizibila faţa superioară a acestora. Perspectiva de jos asupra lucrurilor este mult mai rar întâlnită, astfel că de cele mai multe ori creierul alege să considere ca se vizualizează cubul de sus.

Jack Pettigrew a descoperit că, atunci când râdem, procesul care în mod normal ne permite să vedem două cuburi încetează. Aspectul tridimensional al imaginii dispare.

Descoperirea profesorului australian s-a produs din întâmplare, când unul dintre voluntarii participanţi la un studiu asupra rivalităţii binoculare a început să râdă la una din glumele sale. În acel moment rivalitatea binoculară a încetat. Profesorul a repetat experimentul pe ceilalţi voluntari şi pe el însuşi, confirmând existenţa acestui efect incredibil. Studiind fenomenul, el a descoperit că efectul are loc îndată ce subiecţii au sentimentul de veselie ce precede manifestarea fizică a râsului. Astfel, neutralizarea rivalităţii binoculare nu este produsul mişcării cauzate de râs, ci este cauzată de schimbările produse la nivelul minţii.

Percepţia timpului este extrem de influenţabilă

Psihologii susţin că, pe măsură ce îmbătrânim, avem senzaţia că timpul trece mai repede. O posibilă explicaţie o reprezintă faptul că experienţele ce includ multe detalii necunoscute par a dura mai mult timp. Când suntem tineri, cele mai multe amănunte sunt noi, astfel că experienţele par a dura mai mult decât la bătrâneţe, când creierul este surprins de mai puţine noutăţi.

Percepţia timpului poate fi influenţată de evenimente cu un semnificativ impact emoţional. În cazul în care identificăm un potenţial pericol, regiunea cerebrală cu un rol important în procesarea fricii, amygdala, percepe fiecare detaliu în amănunt. De aceea, atunci când suntem supuşi unei ameninţări sau trăim un eveniment cu un puternic impact emoţional, avem senzaţia că timpul stă în loc. David Eagleman, un cercetător american care a studiat fenomenul, a întâlnit aceeaşi reacţie la numeroase persoane din categorii diferite de vâstă, educaţie, domeniu de activitate etc.

Un curator de la un muzeu de prestigiu a relatat că, atunci când a dărâmat din greşeală un valoros vas Ming, a avut senzaţia că a trecut o veşnicie până la impactul acestuia cu podeaua. O altă mărturie importantă a venit din partea unui motociclist implicat într-un accident. Acesta menţiona că, în timp ce casca sa se izbea de asfalt în urma impactului, a avut suficient timp să observe că sunetul rezultat formează un ritm interesant, chiar o melodie.

Cum se explică această încetinire a timpului ce parcă aduce aminte de celebrul film Matrix? David Eagleman explică: „Timpul este ca de cauciuc – se dilată atunci când resursele creierului sunt exploatate intens şi se contractă atunci când creierul este mai puţin solicitat, adică atunci când acesta întâlneşte o situaţie familiară„.

Acest lucru a fost confirmat de experimente în care oamenii au stat o vreme în peşteri, izolaţi de orice fel de stimul vizual sau auditiv. În iulie 1962, un geolog francez, Michel Siffre, s-a retras pentru 60 de zile într-o peşteră din sudul Alpilor, pentru a studia efectul izolării asupra percepţiei timpului. La ieşirea lui din peşteră, pe 14 septembrie, s-a descoperit că ultima dată din jurnalul său, în care scrisese cu doar câteva ore înainte, era 20 august. Chiar dacă organismul său respecta ritmul circadian de aproximativ 24 de ore, conştiinţa sa înregistra timpul într-un mod eronat.

Experienţele externe nu sunt singurele elemente ce pot modifica percepţia timpului. În anii 1930, fiziologul american Hudson Hoagland a descoperit că soţia sa avea senzaţia că timpul trece mult mai repede atunci când avea temperatura mai mare de 39.5 grade Celsius. Experimente efectuate de alţi cercetători în anii 2000 şi 2005 au arătat că atât durerea, cât şi insomnia cronică afectează percepţia timpului.

Ceasul intern poate fi dereglat şi de substanţe; un exemplu celebru este oferit de un fost parlamentar britanic ce a acceptat în 1955 să i se administreze mescalină în cadrul unui documentar al BBC. În acest film, ce nu a fost difuzat în cele din urmă, parlamentarul menţiona că el percepea pauze extraordinar de lungi între întrebările ce îi erau adresate de către intervievator.

Experimente efectuate recent pe oameni şi pe şoareci au arătat că substanţele stimulante duc la perceperea unei durate de timp ca fiind mai lungă decât în realitate. Aceste substanţe, precum cofeina, cocaina sau nicotina, permit creierului să funcţioneze mai repede, astfel că acesta poate percepe mai multe evenimente externe, producând senzaţia de dilatare a timpului trăit. Alte studii au arătat că substanţele depresive au un efect invers. Acelaşi lucru se petrece în cazul afecţiunilor ce reduc nivelul de dopamină din creier, precum boala Parkinson. Astfel, încetinind viteza de funcţionare a creierului, apare senzaţia că evenimentele se petrec cu rapiditate.

Efectul placebo – din ce în ce mai puternic

Cu toţii am auzit despre efectul placebo, ce evidenţiază capacitatea de vindecare pe care o are creierul uman. Chiar dacă oamenii de ştiinţă nu înţeleg încă în totalitate cum funcţionează efectul placebo, rezultatele incredibile pe care acesta le are fac ca el să fie un instrument din ce în ce mai folosit de către doctori.

Recent, Asociaţia Medicală Germană (BAK) a recunoscut că mai bine de jumătate din medicii germani prescriu pacienţilor pilule placebo. În Bavaria, procentul se ridică la 88%! Directorul BAK a declarat că „medicaţiile de tip placebo au un impact mai puternic şi mai complex decât ne aşteptam, constituind o componentă importantă a medicinei de astăzi”. Tratamentul placebo a avut efecte pozitive într-o arie largă de specializări ale medicinei, de la afecţiunile stomacului la depresie.

Faţă de medicamentele convenţionale, pilulele placebo au câteva avantaje majore: au mai puţine efecte secundare şi nici nu costă mult. Însă doctorii germani au făcut o descoperire interesantă: cu cât placebo-ul era mai scump, cu atât procentul cazurilor tratate cu succes era mai mare. De asemenea, cu cât un fals remediu este mai complex, de exemplu o injecţie în comparaţie cu o pilulă, cu atât este mai eficient. Rezultatele descoperite de doctorii germani confirmă studiul efectuat de Dan Ariely în 2008, care a arătat că un fals remediu prezentat ca fiind mai scump are o rată de succes mai mare decât unul cu un preţ mai scăzut.

În mod curios, şi medicamentele placebo au efecte secundare, deşi nu conţin nicio substanţă activă. Un studiu efectuat pe un fals remediu ce a fost prezentat pacienţilor ca fiind un medicament contra migrenelor a arătat că acesta a provocat efecte secundare similare cu cele produse de medicamentele anti-migrenă! Atât beneficiul de pe urma pilulei-placebo cât şi efectele secundare sunt exclusiv efectul gândirii noastre, iar efectul negativ poartă numele de nocebo.

Doctorii germani nu sunt singurii care apelează la pilule placebo. Un studiu efectuat în 2008 în SUA arăta că aproximativ 50% din doctorii americani prescriu pacienţilor lor tratamente placebo, deşi Asociaţia Medicală Americană recomandă acestora să prescrie doar medicamente asupra cărora pacientul este pe deplin informat.

Dacă vă gândiţi că asemenea false remedii pot fi administrate doar sub formă de medicament, vă înşelaţi. Un studiu efectuat în 2002 a şocat la momentul respectiv lumea medicală. Cercetarea s-a axat pe pacienţi ce sufereau de osteoartrită. Aceştia au fost supuşi unei false operaţii, în care au fost anesteziaţi şi doar li s-a făcut o incizie, fără a le fi operată zona cu probleme. Surpriza a apărut când s-a descoperit că aceia ce au avut parte de operaţia placebo au înregistrat o reducere mai mare a durerii provocate de artrită decât cei cărora li se făcuse o artroscopie, ambele categorii de pacienţi obţinând o îmbunătăţire a funcţiei articulare.

Cercetările în domeniu arată că efectul placebo a devenit mai puternic în ultimii ani. Un studiu efectuat asupra unor medicamente antidepresive a arătat că reacţia pozitivă la placebo s-a dublat în comparaţie cu anii ’80. Pentru a fi aprobat, un medicament nou trebuie să demonstreze în două teste un efect pozitiv semnificativ mai mare decât un placebo, iar companiile farmaceutice constată că acest lucru este din ce în ce mai dificil. De asemenea, unele medicamente ce au fost aprobate în anii ’80 şi ’90 ce sunt retestate astăzi arată o diferenţă de eficacitate mult mai mică în comparaţie cu pilulele placebo.

Specialiştii afirmă că toate aceste dovezi demonstrează că puterea creierului de a influenţa procesul de vindecare este subestimată.

Creierul şi realitatea

Acestea sunt doar câteva cazuri în care creierul ne schimbă în mod activ percepţiile. Pe măsură ce oamenii de ştiinţă aprofundează studiile asupra mecanismului intern ce ne conduce pe toţi, se conturează din ce în ce mai tare o concluzie ce poate părea înfricoşătoare: aceea că rolul creierului nu este unul pasiv, limitat la înregistrarea realităţii cu ajutorul organelor senzoriale, ci presupune participarea activă la construirea acesteia.